E slabiciune sau virtute? E boala secolului nostru? Te simţi chinez în Antarctida? Avem ceva mai valoros de spus decât alţii? Cine ne „livrează” certitudinile respective la domiciliu, în cazul în care există? De ce ne-apare această întrebare de fiecare dată când vrem să facem ceva mai semnificativ, de o grandoare mai mare decât nimicnicia zilnică, multiplicând numărul paginilor de pe Google (sau varianta lor din celuloză – ziare, cărţi – poate!) cu numele nostre? Ironie, sarcasm, zeflemea, neîcredere, lipsa susţinerii, expedierea automată în categoria pet-urilor cu apă plată, insipidă, inodoră şi incoloră - se regăsesc, complet armonios, de fiecare dată în ipod-ul meu, cântând aceeaşi melodie şi e stuck on repeat.
De ce? Să fie un semn al slăbiciunii? Sau e retorica personală, autoreflecţia de rutină pentru a detecta punctele de plecare ale erorii (să-ncerci s-o ocoleşti, căci, vai! ne ispiteşte atât de mult), ale „schizofreniei” induse (Zeitgeist-ul ăsta lua-l-ar naiba! Atâţia copii indigo şi alte cele, mulţi se cred aşa, puţini sunt aleşii), ale pseudo-stării de "geniu" atât de mult trâmbiţate în cercurile boheme sau în cele underground unde renasc Stalini sau Hitleri...nu e oare un test pentru detectarea devierilor personale? Eu tind să cred că e a 2 variantă...şi totuşi, avem nevoie de susţinere, avem nevoie de public, avem nevoie de o scenă pe care să fim actorii principali sau secundari, în dependenţă de necesităţile personale. Cu toţii le simţim şi le trăim, au culori diferite şi le botezăm diferit, dar în esenţă, suntem actorii de pe aceeaşi scenă, în care se schimbă decorul din când în când...
Ar trebui să invadez camera cu miros de creier ars, cel puţin stors la maxim, dar nu am starea potrivită pentru aşa ceva, prefer să fac orice altceva...sau nu chiar orice altceva, probabil trebuie să-mi hrănesc sufletul – o necesitate umană, de altfel, general valabilă şi aceasta, în pofida dorinţei ardente de a contesta sau a combate această stare de fapt, considerându-ne deosebiţi, originali prin definiţie, dotaţi cu o combinaţie unică a genelor.
Ar trebui să invadez camera cu miros de creier ars, cel puţin stors la maxim, dar nu am starea potrivită pentru aşa ceva, prefer să fac orice altceva...sau nu chiar orice altceva, probabil trebuie să-mi hrănesc sufletul – o necesitate umană, de altfel, general valabilă şi aceasta, în pofida dorinţei ardente de a contesta sau a combate această stare de fapt, considerându-ne deosebiţi, originali prin definiţie, dotaţi cu o combinaţie unică a genelor.
Suntem mai blonzi, suntem mai rusofili sau xenofobi, suntem mai bruneţi sau mai extremişti, suntem mai frumoşi sau mai urâţi, mai fotomodele sau mai cocalari, mai filozofi sau mai rebeli, mai bohemi, mai tocilari plictisitori, mai aventuroşi, mai leneşi, mai bravi, mai savanţi, mai gânditori politici, mai populişti de duzină, mai şefi de state, mai consilieri ai prim-ministrului, mai prezentatori de ştiri, mai bloggeri, mai rockeri, mai spam-eri, mai manelişti, mai schizofrenici, mai idioţi, mai depresivi sau fericiţi până la paroxism, mai proşti, mai retardaţi sau indigo prin excelenţă, mai pistruiaţi sau mai evrei, mai albi, mai negri sau mai solar-izaţi, mai epilaţi sau mai conservatori – suntem, suntem cu toţii, suntem acolo unde suntem şi vrem să nu-ncetăm a ne dori locaţia. Dar, suntem oare cu adevărat? Exist? Exişti? Există? Sunt? Esti?
Suntem eclectici, lumea e eclectică – da, ai vorbit în proză toată viaţa şi nu ai ştiut! Dar e astfel pentru că aşa o desenează creioanele civilizaţionale...e aşa pentru că daca nu noi, au grijă revoluţionarii, masonii sau vizionarii să deseneze în locul nostru. Dar, comitem atât de uşor – (ba chiar ne place!) - greşeala găsirii sensului şi valorilor acolo unde nu sunt. Să nu uităm să facem distincţia dintre picturi veritabile, imitaţie sau kitsch-uri. Eşti kitschos. Eşti veritabil. Eşti o imitaţie. E evidentă, cred, varianta de răspuns pe care preferăm s-o alegem. Vindem. Ne vindem sau ne vând. Colecţionarilor (creioane civilizaţionale and stuff, remember?). Ne adună în duzina lor de opere de artă, ne atarnă pe perete si se aşterne praful pe tablouri...şi suntem cina sau dejunul moliilor gurmande, se şterg culorile sau se produce coroziunea ramelor metalice ale imitaţiilor şi – bang, bang, that awful sound...
Îţi doreşti atât de mult să găseşti un sens, o semnificaţie şi o direcţie în toate, încât atunci când ai parcurs acel lung drum spre destinaţia finală (personală, evident), rămâi surprins să conştientizezi unde-ai ajuns – nu ai fi putut concepe din start că va fi un A prim punctul final şi nu A, doar A, aşa cum ţi l-ai imaginat tu. La fel, it gets stuck on repeat, pe ipod-ul personal. E la fel orice altă dată nouă, din nou.
Deci, cine eşti şi unde eşti? Aruncă-ţi ipod-ul, fugi de pe peretele colecţionarului aristocrat sau mic burghez (daca eşti un kitch sau o imitatie, bineînţeles), dăruieşte creioanele unei grădiniţe şi lasă copii de acolo să deseneze, şi nu uita să apeşi Delete pentru a şterge iluzia unicităţii tale, pentru că asta e – o iluzie pentru a putea trăi, exista, fi.
După o îndelungată sesiune de masturbare meditativă, am luat decizia de a-mi elibera spermatozoizii prodigioşi de pe crestele circumvoluţiunilor mele, undeva, oriunde, să fie; pe hârtie - o fac, adeseori, într-un loc ales aleatoriu – o fac de multiple ori, în cartea Sapphirei – o fac şi acolo, pe colţurile albe de hârtie (pe unde apuc, la fel fac şi cu guma de mestecat) ce se nasc cu scopul de a-mi servi drept turnesol alfabetic – şi acolo îmi las amprenta spermatozoizilor hrăniţi cu lecitină (lecitina – aveam o poziţie categorică vis-à-vis de acest supliment alimentar, îl iau a doua oară, în calitate de placebo; am încercat prima dată în timpul lunii ianuarie când învăţam pentru examenele din sesiunea de iarnă şi scriam prima teză de licenţă în Sala Cercetătorilor, printre profesori-cercetători-purtătorii de cuvânt ai constantelor universal valabile. Au fost, sunt şi vor rămâne acolo în sala lor pentru cercetări, şi din când în când, procesul rutinizat al cercetării le este intrerupt de nişte tineri ca şi mine, din lumea paralelă Fukuyanistă în ritm galopant, în căutarea unui refugiu atemporal. Era balonul meu de săpun. Mă simţeam la fel de bine printre ei, cum mă simţeam în copilărie în grădina bunicilor. Procesul mă extenua la sfârşitul zilei, pentru că, mai citeam, sau încercam să citesc câte ceva despre Doctrina Secretă a Elenei Blavatskaya, scrisă într-o limbă struţo-cămilească, o rusă calchiată din engleză. Da, ştiu ! Am văzut-o şi pe asta, ideea era că marea gânditoare a scris cartea în engleză, o engleză a unei rusoaice refugiate în Anglia, fără vaste cunoştinţe ale limbii engleze; în fine, pot spune că aveam 2 baloane de săpun, însă cel care se cristaliza pe măsură ce încercam s-o citesc pe Blavatskaya, ma speria şi am lăsat baltă lectura, până la un alt moment critic. De ce afirm că încercam s-o citesc? Dacă o să aveţi ocazia şi curiozitatea s-o citiţi, o sa înţelegeţi).
Virginia Woolf şi streams of counsciousness râmân bine-mersi acolo unde stau, fără a fi plagiate sau împrumutate; pur şi simplu, e o chestiune inerentă şi aferentă cocktail-ului nostru de spermatozoizi lecitinizaţi, în opinia mea. Aşadar...a! eliberarea spermatozoizilor prodigioşi, era să uit ce era mai important. Am o boală...(Nu! Nu sunt studentă la medicină, probabil, sunt ipohondră uneori, ca şi mulţi alţii care încearcă să-şi explice stările, alcătuind un nomenclator personal de boli imaginate). Abstinenţa expresonistă. Nu cred că o veţi găsi într-un nomenclator al bolilor existente la moment. Cu această denumire a plonjat sinapsa ce mi-a determinat degetele să apese exact acele litere de pe tastatură, probabil dacă stau să ma gândesc la denumirea bolii, peste ceva timp o să găsesc alt nume, poate mult mai sugestiv. Nu sunt importante formele cuvintelor, important e sunetul şi mesajul lor. Melodia (de fapt, e o violare decibelică a creierului şi urechilor, deci, prin urmare, nu e melodie), sunetul cuvintelor mele e unul care ma înnebuneşte, la modul cel mai serios, provoacă frustrări şi dureri specifice abstinenţei hand made (băieţii şi bărbaţii ştiu la ce mă refer).
Imi par de-a dreptul ridicole, hilare, jenante şi kitsch-oase blogurile tututor. Spun blogurile tuturor (nu mă adresez nominal) pentru că asta a ajuns să fie: if you wanna be cool and trendy, create a blog, iar această stare de lucruri mă duce imediat cu gândul la societatea pe care o descria Caragiale. Să nu mă înţelegeţi greşit (oare de ce mi-ar păsa? Să ştiţi că nu-mi pasă, deci ma puteţi expedia, eufemistic vorbind, la origini sau mai ştiu eu în care alte locaţii exotice o să doriţi, uimiţi-mă !), apreciez ideile, oamenii, personalităţile, iniţiativele şi lucrurile valoroase, însă când, grosso modo, orice vacă are GPS la gât, sau, dacă ar fi să mă exprim mai eleganto-ironic, citându-l pe Caragiale, ar fi în felul următor: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie, cade in ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă”. Frică mi-e că acum „nimica mişcă”. S-o numesc o altă formă fără fond ar fi impropriu...dar asta e o cu totul altă temă, pe care o voi dezvolta ulterior. Să revenim la fandacsia noastră şi nimic-ul care mişcă. O să-mi „sară în cap” multă lume, sunt perfect conştientă de acest fapt, şi totuşi, opinia expusă mai sus nu exclude un alt fenomen, pararel şi aparent contradictoriu cu cele afirmate: amploarea procesului de liberă exprimare de care aveam noi toţi nevoie. E oxigenul meu şi-al tuturor, probabil, dar e şi o McDonalds-izare şi Coca-cola-izare media a societăţilor ex-comuniste. Pentru că, în opinia mea, se reliefează două mari falii: una a ingurgitărilor excesive a tot ce vine din paradisul Lor şi, a celor ce se opun vehement oricărei înstrăinări. Vom asista la tendinţa spre obezitate a unor indivizi, şi tendinţa spre vegetarianism a altora. În cele din urmă, imi place să cred că se va ajunge la o societate care se va alimenta sănătos, dacă am fost suficient de sugestivă. Dacă nu, şi o să-mi dau seama cu mult timp înainte de pensionarea mea la propriu, o sa găsesc altă asociere.
Am avut multiple tentative de a-mi crea un blog, dar n-a mers, pentru că nu simţeam că mă poate reprezenta în întreaga mea complexitate şi era, pe de altă parte, poate un manifest personal împotriva acestui fenomen de aplatizare şi uniformizare, un fel de uglyfication. Mă dor ochii când văd ce se întâmplă în jur, mă dor ochii şi receptorii tactili când văd şi ating ce mă-nconjoară, mă dor papilele gustative când încerc să mănânc (de ce m-ar durea? pentru că nu mă alimentez cu excremente şi nu sunt o fetishistă în acest sens, iar când nu ai altceva de mâncare...), ochii, vai de ei, şi nasul – mă ustură din cauza miresmei îmbătătoare de amoniac ce o „emană” Big Mac-ul pe care îl consumă fetişiştii (vezi referinţa din parantezele anterioare).
Şi totuşi, mi-am zis hai să încerc, pentru că la moment, nu dispun de altă modalitate de a-mi elibera spermatozoizii lecitinizaţi. Când o să simt că se rutinizează procesul şi se transformă într-un soi de contract social între facebookişti, twitterişti şi alţii de acest gen, voi renunţa şi voi găsi o altă modalitate, pentru că sunt infinite. În plus, if only human beings would have had a Delete button for stereotypes and cliches şi ar arunca la coşul de gunoi ochelarii de cal, indiferent de culoarea acestora şi variabilele ce le-au determinat apariţia, mi-ar elimina din îndoieli vis-a-vis de sensul/utilitatea hotărârii mele. Sunt conştientă că un procent foarte mic din cei ce vor apuca să citească aceste rânduri, vor înţelege cu adevărat ce am vrut să spun şi nu-mi vor deconstrui rândurile/mesajul aşa încât să-şi formuleze răspunsul/concluzia de care au nevoie pentru a-şi face existenţa mai uşoară şi mai comodă.
Nu văd ce aş avea de pierdut. Decât, poate, să mă aleg cu nişte celule nervoase pierdute în van şi usturimi ale nasului mai intense provocate de NH3-ul meniului zilnic. Aleg să ies de pe silent, exact atunci când am cel mai puţin timp s-o fac. Am fost anglo-saxonă doar pe alocuri, habar nu am cine va citi aceste rânduri. Vreau să se înţeleagă un singur lucru aşa cum e în viziunea mea (în rest, interpretaţi ce şi cum doriţi, oricum nu pot controla acest proces, unless....exactly! Unless i would have been some kind of CIA hired Sleeper, but i am not): inaugurez Ziua uşilor deschise în cutiuţa structurilor mele lecitinizate. Bucuroasă ar fi bunica dacă ar şti că intenţionez să o citez acum, aşa, de „par egzamplu”:
„ – Кушайте гости, на базаре всё дорого!” spunea тётя Мира din Siberia anilor `40.
Virginia Woolf şi streams of counsciousness râmân bine-mersi acolo unde stau, fără a fi plagiate sau împrumutate; pur şi simplu, e o chestiune inerentă şi aferentă cocktail-ului nostru de spermatozoizi lecitinizaţi, în opinia mea. Aşadar...a! eliberarea spermatozoizilor prodigioşi, era să uit ce era mai important. Am o boală...(Nu! Nu sunt studentă la medicină, probabil, sunt ipohondră uneori, ca şi mulţi alţii care încearcă să-şi explice stările, alcătuind un nomenclator personal de boli imaginate). Abstinenţa expresonistă. Nu cred că o veţi găsi într-un nomenclator al bolilor existente la moment. Cu această denumire a plonjat sinapsa ce mi-a determinat degetele să apese exact acele litere de pe tastatură, probabil dacă stau să ma gândesc la denumirea bolii, peste ceva timp o să găsesc alt nume, poate mult mai sugestiv. Nu sunt importante formele cuvintelor, important e sunetul şi mesajul lor. Melodia (de fapt, e o violare decibelică a creierului şi urechilor, deci, prin urmare, nu e melodie), sunetul cuvintelor mele e unul care ma înnebuneşte, la modul cel mai serios, provoacă frustrări şi dureri specifice abstinenţei hand made (băieţii şi bărbaţii ştiu la ce mă refer).
Imi par de-a dreptul ridicole, hilare, jenante şi kitsch-oase blogurile tututor. Spun blogurile tuturor (nu mă adresez nominal) pentru că asta a ajuns să fie: if you wanna be cool and trendy, create a blog, iar această stare de lucruri mă duce imediat cu gândul la societatea pe care o descria Caragiale. Să nu mă înţelegeţi greşit (oare de ce mi-ar păsa? Să ştiţi că nu-mi pasă, deci ma puteţi expedia, eufemistic vorbind, la origini sau mai ştiu eu în care alte locaţii exotice o să doriţi, uimiţi-mă !), apreciez ideile, oamenii, personalităţile, iniţiativele şi lucrurile valoroase, însă când, grosso modo, orice vacă are GPS la gât, sau, dacă ar fi să mă exprim mai eleganto-ironic, citându-l pe Caragiale, ar fi în felul următor: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie, cade in ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă”. Frică mi-e că acum „nimica mişcă”. S-o numesc o altă formă fără fond ar fi impropriu...dar asta e o cu totul altă temă, pe care o voi dezvolta ulterior. Să revenim la fandacsia noastră şi nimic-ul care mişcă. O să-mi „sară în cap” multă lume, sunt perfect conştientă de acest fapt, şi totuşi, opinia expusă mai sus nu exclude un alt fenomen, pararel şi aparent contradictoriu cu cele afirmate: amploarea procesului de liberă exprimare de care aveam noi toţi nevoie. E oxigenul meu şi-al tuturor, probabil, dar e şi o McDonalds-izare şi Coca-cola-izare media a societăţilor ex-comuniste. Pentru că, în opinia mea, se reliefează două mari falii: una a ingurgitărilor excesive a tot ce vine din paradisul Lor şi, a celor ce se opun vehement oricărei înstrăinări. Vom asista la tendinţa spre obezitate a unor indivizi, şi tendinţa spre vegetarianism a altora. În cele din urmă, imi place să cred că se va ajunge la o societate care se va alimenta sănătos, dacă am fost suficient de sugestivă. Dacă nu, şi o să-mi dau seama cu mult timp înainte de pensionarea mea la propriu, o sa găsesc altă asociere.
Am avut multiple tentative de a-mi crea un blog, dar n-a mers, pentru că nu simţeam că mă poate reprezenta în întreaga mea complexitate şi era, pe de altă parte, poate un manifest personal împotriva acestui fenomen de aplatizare şi uniformizare, un fel de uglyfication. Mă dor ochii când văd ce se întâmplă în jur, mă dor ochii şi receptorii tactili când văd şi ating ce mă-nconjoară, mă dor papilele gustative când încerc să mănânc (de ce m-ar durea? pentru că nu mă alimentez cu excremente şi nu sunt o fetishistă în acest sens, iar când nu ai altceva de mâncare...), ochii, vai de ei, şi nasul – mă ustură din cauza miresmei îmbătătoare de amoniac ce o „emană” Big Mac-ul pe care îl consumă fetişiştii (vezi referinţa din parantezele anterioare).
Şi totuşi, mi-am zis hai să încerc, pentru că la moment, nu dispun de altă modalitate de a-mi elibera spermatozoizii lecitinizaţi. Când o să simt că se rutinizează procesul şi se transformă într-un soi de contract social între facebookişti, twitterişti şi alţii de acest gen, voi renunţa şi voi găsi o altă modalitate, pentru că sunt infinite. În plus, if only human beings would have had a Delete button for stereotypes and cliches şi ar arunca la coşul de gunoi ochelarii de cal, indiferent de culoarea acestora şi variabilele ce le-au determinat apariţia, mi-ar elimina din îndoieli vis-a-vis de sensul/utilitatea hotărârii mele. Sunt conştientă că un procent foarte mic din cei ce vor apuca să citească aceste rânduri, vor înţelege cu adevărat ce am vrut să spun şi nu-mi vor deconstrui rândurile/mesajul aşa încât să-şi formuleze răspunsul/concluzia de care au nevoie pentru a-şi face existenţa mai uşoară şi mai comodă.
Nu văd ce aş avea de pierdut. Decât, poate, să mă aleg cu nişte celule nervoase pierdute în van şi usturimi ale nasului mai intense provocate de NH3-ul meniului zilnic. Aleg să ies de pe silent, exact atunci când am cel mai puţin timp s-o fac. Am fost anglo-saxonă doar pe alocuri, habar nu am cine va citi aceste rânduri. Vreau să se înţeleagă un singur lucru aşa cum e în viziunea mea (în rest, interpretaţi ce şi cum doriţi, oricum nu pot controla acest proces, unless....exactly! Unless i would have been some kind of CIA hired Sleeper, but i am not): inaugurez Ziua uşilor deschise în cutiuţa structurilor mele lecitinizate. Bucuroasă ar fi bunica dacă ar şti că intenţionez să o citez acum, aşa, de „par egzamplu”:
„ – Кушайте гости, на базаре всё дорого!” spunea тётя Мира din Siberia anilor `40.
At the crossroads of nowhere...this is where I`m standing, caught up in bear traps designed for hypos, with the misery it brings along...all i`ve been doing since I keep track of my memories was to seek for absolute knowledge, I was so keen in desiring and longing for it, regardless of the implicit pain it appears to bring along.
I didn`t give up nor have I been deceived or disappointed in my quest; it`s just that is has come to an unknown and bruising point and I shall be granted access into the alternative upper-world-saving-boat only if I have the boarding pass – but I don`t; I don`t know who is issuing these boarding passes nor how to replace the desperate unilateral need in it. Unless...unless you are a fat assed rich Russian jew and pay about a couple billions for one piece of cellulose litter, or, if you`re one specimen of the dozen`cheap`chinese workers who built “Arca anti-Cioranistilor” (no, not the one you`ve seen in the latest crappy movie).
At the crossroads of boredom and apathy… this is where I stand, thus, should I still preach my plea since i`ve lost the coordinates of my stand point? I shall step aside…at least until the firemen won`t stop the fire; too often I get burnt to ashes just because the plenitude of my human limitless limit doesn`t seem to decrease in time, it only gets progressive (as in geometrical manner), however, I should stop.
My boarding pass is on the way to be printed and whoever wants a copy of it, just give me a call, I shall give you all the information you need right about in a few years time, just wait a little bit more, you know, to open a publishing house which issues The Saver boarding passes might take a while…it`s not like you`d organize a Copenhagen style wasting-of-time-conference or something playfully similar to it. It just wasn`t blueprinted before. Or, as far as i`m concerned, i haven`t been told about it.
My boarding pass is blue…it`s blue as sapphires, not like those you find on e-bay but as the existentialist Sapphire. Mine is sapphiric blue and I plunge into it or sometimes I dive. Didn’t try paragliding yet.
Oh, there`s a tip on how to get your boarding pass: start paragliding or bungee jump! No, not from the trendy 7`floor`Bamboo`“headquarters”, plunge into your own flashing light dude!
The inner beauty can`t get you laid but it grants you a bonus: a boarding pass, for free!
I didn`t give up nor have I been deceived or disappointed in my quest; it`s just that is has come to an unknown and bruising point and I shall be granted access into the alternative upper-world-saving-boat only if I have the boarding pass – but I don`t; I don`t know who is issuing these boarding passes nor how to replace the desperate unilateral need in it. Unless...unless you are a fat assed rich Russian jew and pay about a couple billions for one piece of cellulose litter, or, if you`re one specimen of the dozen`cheap`chinese workers who built “Arca anti-Cioranistilor” (no, not the one you`ve seen in the latest crappy movie).
At the crossroads of boredom and apathy… this is where I stand, thus, should I still preach my plea since i`ve lost the coordinates of my stand point? I shall step aside…at least until the firemen won`t stop the fire; too often I get burnt to ashes just because the plenitude of my human limitless limit doesn`t seem to decrease in time, it only gets progressive (as in geometrical manner), however, I should stop.
My boarding pass is on the way to be printed and whoever wants a copy of it, just give me a call, I shall give you all the information you need right about in a few years time, just wait a little bit more, you know, to open a publishing house which issues The Saver boarding passes might take a while…it`s not like you`d organize a Copenhagen style wasting-of-time-conference or something playfully similar to it. It just wasn`t blueprinted before. Or, as far as i`m concerned, i haven`t been told about it.
My boarding pass is blue…it`s blue as sapphires, not like those you find on e-bay but as the existentialist Sapphire. Mine is sapphiric blue and I plunge into it or sometimes I dive. Didn’t try paragliding yet.
Oh, there`s a tip on how to get your boarding pass: start paragliding or bungee jump! No, not from the trendy 7`floor`Bamboo`“headquarters”, plunge into your own flashing light dude!
The inner beauty can`t get you laid but it grants you a bonus: a boarding pass, for free!
